Fachada de la calle Granados en Torrejón de Ardoz donde su produjo el asesinato. Foto Jose Gonzalez QUE!
SOCANT!

Un roman din Spania si-a strangulat sotia insarcinata si a aratat cadavrul acesteia familiei din Romania pe webcam. Politistii l-au arestat pe barbat, cu ajutorul politistilor romani.

Potrivit informatiilor preliminare, agresorul si-a strangulat sotia insarcinata, si i-a spus tatalui, dupa care acesta i-a cerut sa ii arate cadavrul in timpul convorbirii pe messenger, dupa care a alertat politistii romani. Agresorul si-a informat tatal ca urma sa o atace si pe sora victimei.

Ulterior autoritatile romane au anuntat atasatul pe probleme interne al Romaniei la Madrid, care la randul lui a anuntat autoritatile spaniole. Se pare ca buna colaborare dintre poltistii romani si spanioli a dus la arestarea agresorului la numai 45 de minute dupa ce acesta a confesat tatalui crima.

Cand au ajuns poltistii spanioli, ucigasul nu a vrut sa deschida, iar acestia au fortat usa se pare ca agresorul era in stare de soc, totusi acesta avea de gand sa o atace si pe sora victimei in varsta de 13, ani, noroc ca aceasta nu se afla acasa.

Potrivit Gandul, romanul se numeste Dorel Marcu si era plecat din tara impreuna cu victima de un an si jumatate, iar la crima a asistat copilul de trei ani al femeii.

http://www.elmundo.es/elmundo/2011/04/05/madrid/1302018169.html

versuri:
Vreau o ţară ca afară
Să nu mă tragă nimeni pe sfoară
Vreau o capitală goală,
Poate-aşa se mai spală
Vreau să fiu eu preşedinte
Să arunc cu cuvinte
Buzunarele să nu doară,
Vreau o ţară ca afară!
Vreau o ţară!
Ca afară
Vreau o ţară
Vreau o ţară
Ca afară
Vreau o ţară
Ca afară!
Vreau o ţară ca afară,
Să nu ne ţină nimeni pe bară
Vreau o ţară sănătoasă,
Că degeaba e frumoasă
Pe stadioane şi-n şedinţe
Toată lumea are seminţe
Totul este într-o doară,
Vreau o ţară
Ca afară!
Vreau o ţară
Ca afară
Vreau o ţară
Vreau o ţară
Ca afară
Vreau o ţară
Ca afară!
Vreau o şcoală ca afară
Vreau şosele ca afară
Vreau spitale ca afară
Vreau o viaţă ca afară!
Vreau o ţară ca afară,
Vă spun pentru ultima oară
Vreau o ţară zâmbitoare,
Asta e prima schimbare!
Să avem cu toţii de toate,
Să ne ceară viză cei din State
Să fim cea mai tare ţară
Şi restul pe dinafară
Vreau o ţară
Ca afară
Vreau o ţară
Ca afară
Vreau o ţară
Ca afară
Vreau o ţară
Ca afară
Ca afară!
Vreau o ţară
Ca afară (bis)

Totusi am reusit sa rezolvam problema iar acum se poate ascuta si cu playerul web, amandoua canale fara intreruperi si fara nici o problema.

Ne cerem scuze pentru problemele cauzate si va dorim auditie placuta.

“Cum ieşiţi de pe M50 pe A3, o să vedeţi ieşirea. Scrie mare: Valdemingomez. De fapt, mai bine ţineţi-vă după camioanele de la salubritate. La ora asta încep să meargă spre groapa de gunoi”, ne-a spus un gunoier, în Vallecas, ultimul cartier din Madrid.

Dincolo de Vallecas şi de râul Manzanares, care-l mărgineşte la sud, se întinde Cañada Real Galiana, cea mai rău famată zonă din Comunitatea Madrid. O “cañada real” înseamnă drumuri de ţară, destinate în mod tradiţional trecerii turmelor de vite, în drumul lor dintr-o zonă în alta a Spaniei, păstrate şi în zi de astăzi pentru transhumanţă şi pe care, prin lege, este interzisă orice altă activite.

Porţiunea din sudul Madridului face parte dintr-un traseu mai lung, care începe din La Rioja şi se întinde până în Ciudad Real, în Castilla La Mancha. A fost protejată, prin decret regal, de agricultori (aflaţi în competiţie cu fermierii) până în secolul XX, când a trebuit să fie “protejată” de constructori. Dar tocmai acest statut special al “Cañadei Regale” a transformat-o în focarul de infracţionalitate şi insalubritate care este azi. Aşezările ilegale au început să apară în zonă încă din anii ’60 ai secolului trecut, fiind încă de atunci “casă” pentru săracii Spaniei, veniţi în căutarea unei vieţi mai bune la Madrid. Treptat, spaniolii venetici au cedat locul ţiganilor spanioli şi, ulterior, ţiganilor români. Acum, Cañada Real adăposteşte pe o porţiune lungă de 15 kilometri mai multe tabere de ţigani, groapa de gunoi a Madridului, plus refugiul “yonquis”-ilor spanioli (yonqui e numele dependenţilor de heroină, folosit uneori, cu sens mai larg, asupra tuturor persoanelor dependente de droguri, aflate la marginea excluderii sociale, din englezul “Junkie”). Printre aceste tabere de ţigani, este şi una a ţiganilor români, “El Gallinero”, aşezare ce adăposteşte aproximativ 400 suflete, femei, bărbaţi şi copii.

La 12 kilometri distanţă de kilometrul 0 al Madridului

Imediat după “bucla” care te aruncă de pe centura M50 pe autopista A3, Madrid-Valencia, se face un drum “de serviciu”, ce merge o vreme în paralel cu autostrada şi duce la groapa de gunoi. Din acesta, la doi kilometri de ultimele clădiri de birouri luxoase şi futuriste din Madrid, un drumeag prăfuit coteşte brusc la dreapta, din dreptul unei staţii de autobuz interurban, coborând într-un fel de vale. Am ajuns în “El Gallinero”. Două femei balaoacheşe, care aşteaptă autobuzul, sunt primul semn că am ajuns unde trebuie. În faţă, la 100 de metri de drumul secundar şi de autostradă, se întinde aşezarea, cât un cătun. Bucăţi de tablă, de carton,  mormane de gunoaie, carcase de maşini şi grămezi de cabluri şi fier vechi încropesc un tablou suprarealist. E greu de crezut că te afli la doar 12 kilometri distanţă de Puerta del Sol, kilometrul zero al capitalei Spaniei.

După primele colibe, se vâd şi ţiganii, pâlcuri-pâlcuri, la taclale. E o vreme superbă în Madrid, un soare ca de septembrie şi toată suflarea din El Gallinero e la aer. Femeile trebăluiesc pe lângă colibe, în timp ce bărbaţii, grupaţi în “bisericuţe” în jurul câte unei maşini din care răzbat manele, dezbat probabil problemele obştii.

Le sărim imediat în ochi şi primirea nu e tocmai una călduroasă. Înjurăturile trilingve, în română, ţigănească şi spaniolă, precum şi căutăturile crunte ne însoţesc până în locul ce părea a fi “centrul satului”. Aici, o furgonetă ponosită şi cândva albă îşi deschidea uşile din spate spre ceea ce părea a fi un magazin sătesc. Mâncare, băuturi, mărunţişuri, aruncate claie peste grămadă îşi aşteptau muşterii. Lângă uşile “ABC”-ului ambulant, o ţigancă spanioloaică, aşezată pe un taburet. În faţă, meşterind pe sub capotă, soţul ei, Antonio.

“Copiii îmi mai fură din marfă, când sunt neatent”

Cănit pe mâini de ulei de motor şi rânjind ştirb şi chior, cu mâna streaşină la ochi, Antonio e primul cu care intrăm în vorbă. E obişnuit cu jurnaliştii. Veneau mai mereu pe aici, mai ales după “nebunia” cu Sarkozy şi expulzările din Franţa. Acum s-au potolit. “Dar au scris ce-au vrut şi multe prostii, iar acum ţiganii români sunt supăraţi pe ziarişti. Nu mai vor să aibă de-a face cu presa”, ne lămureşte Antonio primirea ostilă a romilor. Îi merge afacerea? “Merge. Eu îi ajut, ei mă ajută. Le aduc una-alta aici, că magazinele-s departe. Probleme? N-am avut cu ei. Doar cu copiii. Cum mă prind puţin neatent, cum fură câte ceva”, spune, mai mult amuzat decât supărat, când îşi aduce aminte. Au bani ţiganii? “Da. Plătesc pe loc. Bine, pe unii, pe care îi cunosc de mult şi îmi sunt prieteni, îi mai păsuiesc. Le mai vând şi ‘pe caiet’ şi îmi dau banii când vin data viitoare”.

Antonio nu e singurul spaniol care face comerţ cu romii. Mai sunt câţiva care fac acelaşi lucru. În plus, în “sat” sunt 4-5 ţigani care vând sucuri, apă, alimente sau ţigări în restul timpului, când nu sunt “magazinele-furgonete” ale ţiganilor spanioli în zonă. Un fel de “non-stopuri”. Fac 300-400 de lună din comerţul ăsta mărunt. Sub ochii noştri, un agent comercial a descărcat câteva baxuri de coca-cola şi de apă la “numărul 32″, o colibă cu peşti puşi la uscat, agăţaţi de-o streaşină. Acolo ar locui, zice-se “bulibaşa” ţiganilor. Acum nu e acasă, e plecat cu treabă. “Când mai au certuri sau probleme, pe el îl cheamă toţi ţiganii. Nu ştiu să-ţi spun cum îl cheamă, am uitat”, ne mai explică Antonio.

“Şi aşa, voi, ziariştii, scrieţi numai ce vreţi voi”

Lângă “tiribomba” lui Antonio, o maşină cu numere de Marea Britanie, cu volan pe dreapta. Câţiva paşi mai încolo, coliba “bulibaşei”, cu peştii la uscat. Vizavi, la numărul 1 e “barul”. “La Puştul Boss” are o masă de biliard, câteva scaune şi două mese de plastic. Aici se adună de obicei ţiganii din El Gallinero. Aici sunt şi acum.  Câţiva ţigani, la fel de reticenţi şi de încruntaţi, acceptă greu să spună câteva cuvinte. “Suntem sătui, bă, de ziarişti. Şi aşa scrieţi numa’ de rău de noi, ne faceţi în tot felul, spuneţi ce vreţi voi”, spune revoltat unul din clienţii lui Puştu Boss, ieşit afară, împreună cu încă o mână de tineri. “Nu ne faceţi poze, ca iar avem probleme. De câte ori ne dă la ziar, a doua zi e poliţia pe noi”, spune acelaşi revoltat, îmbrăcat în blugi şi într-un maieu negru şi-atât. Suntem într-un moment de blocaj în relaţia noastră incipientă, dar tot Antonio ne scoate din necaz. “Haideţi să mă ajutaţi, vă rog, să împing maşina, că nu mai vrea să pornească”. Se vede treaba că oricât i-a meşterit sub capotă, nu i-a dat de cap.

Mergem să-l ajutăm, alături de câţiva ţigani săritori. Şi acolo, umăr la umăr, şold la şold, român lângă ţigan, împingând-o pe “Rosinanta” lui Antonio, măştile cad şi garda coboară. De unde sunteţi?, ne întreabă unul, cu mustaţă pe oală sub nas. N-a auzit de Cugir. De Cluj, însă, da. “Aaaaa, Cluj? Acolo am făcut escaladă acum trei zile”. El e Zabar, din Ţăndărei, Brăila, şi singurul care nu se teme să-şi dea numele. Are zece ani în Spania, din care şapte în El Gallinero. Când a venit, nu erau decât cinci familii în toată aşezarea. Fusese un adăpost al Crucii Roşii aici, care oferea asistenţă necăjiţilor din colibele din toată Cañada Real. S-a desfiinţat, iar unii din cei care trăiau din mila organizaţiei au rămas acolo în continuare. Aşa s-a născut El Gallinero. Acum, în toată Cañada Real, în tabere, se estimează că trăiesc în jur de 40.000 de suflete, în El Gallinero sunt 400, toţi români. “Ziarele din Spania au scris că suntem toţi din Ţăndărei. Nu-i adevărat. Suntem de peste tot aici. Din Braşov, Urziceni, Ploieşti, Brăila, Slobozia, Călăraşi… Cum a auzit câte unul că e ‘platz’ aici, a venit”, ne spune Zabar.

“Bă, eu nu fur, eu completez! Dacă nu-mi dai tu, îmi iau eu!”

El Gallinero e în continuă transformare. Din cele 5 familii de acum şapte ani acum sunt în jur de 80-100. Unii vin, alţii pleacă, mânaţi de zvonuri de mai bine. Un văr de-al lui Zabar a plecat în Franţa, auzind că acolo “se face mai mulţi bani”. A murit electrocutat, s-a zis, dar Zabar, care i-a plătit repatrierea şi înmormântarea, crede că a fost omorât de ceilalţi ţigani. Socoteala e simplă. În legea ţigănească, ori îi dă în vileag pe criminali şi “fac 25 de ani de puşcărie”, ori acceptă 50.000 de euro să lase lucrurile aşa. “Ce să fac cu 50.000 de euro? 7.000 m-a costat numa’ înmormântarea, cu tot cu drum. Şi fraţii lui, acasă, nu aveau 10 lei de-o lumânare…Şi după aia să mă vorbească lumea că am făcut bani pe moartea lu’ văru-mio?”. Vorbesc ţiganii de zeci de mii de euro ca de sute de lei. “Maieul negru” revine. “Bă, să scrieţi şi voi frumos de noi, să ne ajutaţi, că uite, aşa şi pe dincolo…”. Când vede reportofonul, însă, se înfurie, dă sictirit din mâini şi se întoarce la “Puştu Boss”, de parcă se temea că-i furi sufletul. “Nu scrie nimic”, ne parează altul încercarea de a nota măcar declaraţiile pe un carneţel. “Relaţia” noastră intrase iar într-un punct mort.

“Maieul” revine precipitat afară, încercând să explice atitudinea ostilă faţă de sculele ziaristului. “Au venit spaniolii, ne-au întrebat cum trăim. Aşa trăim. Ne-au întrebat dacă suntem de acord cu Sarkozy. Le-am zis că nu suntem. El cu ţara lui, noi cu ţara noastră. Ne-au întrebat ce facem. Păi, unii cerşesc, alţii muncesc, iar alţii…”. “Maieul” e supărat că jurnaliştii spanioli i-au completat punctele de suspensie, “de la ei” şi au scris că “alţii fură”. “Eu n-am zis aşa ceva”, se tânguie ţiganul. N-a zis-o atunci, “n-o spune” nici acum. “Bă, tata avea o vorbă: Eu nu fur, eu completez! Dacă eu cer… şi tu nu-mi dai, păi ÎMI IAU EU!”, ne împărtăşeşte acesta poveţele părinteşti şi filosofia sa despre cerere şi ofertă în economia de piaţă. “Io nu zic că unii nu face rele, dar nu toţi. Păi unii muncesc la ce se găseşte, dar găseşti? În România găseşti? Nu găseşti nici acolo. La cerşit, aici,  faci 10-15 euro pe zi, dacă ai zi bună. Dar unde să ai, că n-ai”.

Maşini de lux, telefoane mobile, antene satelit şi “leptopuri”

“Chiar, ce mai zice? Mai expulzează din Franţa?”, întreabă, în sfârşit calmat, “Maieul”. Tot presa din Madrid a scris că din El Gallinero vor fi expulzate 30 de persoane, toate cu dosar penal. “Păi şi eu eram unul dintre ei”, spune un alt ţigan. “Sunt încă aici”. Cum a reuşit? “Cu avocaţi, nene. Avem acte, rezidenţă, NIE (numero de identificacion de extranjeros – numărul de identificare al străinilor), n-au ce să ne facă. Şi, în plus, poliţiştii spanioli sunt sătui deja de noi. Vin tot la două-trei zile pe aici, în trecere, ne mai ia numele la câte unul şi pleacă. De multe ori ne trece ‘fără domiciliu’, ca să nu-i pună procurorii să ne mai aducă tot felul de citaţii”. Copiii? “Merg la şcoală”. Autorităţile spaniole i-au înscris pe toţi la şcoli şi grădiniţe. Un autobuz special îi ia în fiecare dimineaţă şi-i aduce înapoi la 3 şi jumătate. “Trebuie să apară”, spune Zabar. Cu toate astea, deşi se presupune că puradeii sunt la şcoală, pe străduţele aşezării e plin de prichindei.

Un scrâşnet de roţi şi un nor de praf pe drumul principal întorc toate capetele într-acolo. Un Audi TT, argintiu, demara în trombă. “Ce mare se dă ăsta acum”, zice, mai mult pentru el, Zabar. Apoi către ceilalţi: “Ăsta are opt maşini acasă. Şi-a făcut garaj în curte”. Şi râde. Nu e invidios. “Eu mai stau o lună pe aici şi plec acasă. Să-mi scot numai banii daţi pe înmormântare, cei 7.000 de euro şi am plecat. Păi, ce? Acasă nu mă descurc? Mi-am terminat şi casa”, spune mândru, scoţând telefonul mobil de “penultimă” generaţie din buzunar şi arătându-ne o fotografie cu o casă roz, cu termopane şi acoperiş de tablă lucioasă. Fără etaj, fără turnuleţe, dar destul de mare. L-a costat 60.000 de euro, spune. “Mai stai să faci 4 ‘salarii’, ha?”, îl întreabă pişicher, zâmbind complice, “Maieul”. “Păi da…”.

“Ai grijă să nu calci pe el!”, îi strigă o ţigancă tânără şi frumuşică, ce întindea rufe la uscat, unuia dintre băieţii gură cască, arătându-i că în spatele său e un şobolan mort, cu dinţii rânjiţi. “Maieul” îl împinge, parcă stânjenit, cu piciorul sub o maşină, ca o gospodină ce ridică, roşie în obraji, o scamă de pe covorul din sufragerie sub ochii musafirilor. Lângă noi, însă, în pragul lui “Puştu Boss” mişunaseră, tot timpul cât am stat de vorbă, şobolanii, contrast şocant cu zecile de mii de euro ale ţiganilor, maşinile scumpe, telefoanele mobile şi antenele Digi TV de pe colibe. Unele coşmelii au şi maşini de spălat la uşă. Apă aduc în bidoane de plastic, de la o “pompă” din apropiere, cu cărucioare de butelii. În general, copiii sunt însărcinaţi cu asta. Curentul e tras de pe stâlpi. “Dacă nu-mi dai tu, îmi iau eu! Păi, nu?”.

“Avem maşini de spălat, televizoare, unii dintre băieţi are şi leptopuri”, ne lămureşte un alt ţigan, de vreo 18-20 de ani. În spatele nostru, mormane de cabluri de plastic, prin care trecuseră odată sârmele de cupru. Munţi! Îţi vin în cap articolele zilnice din presa spaniolă despre hoţii români de cupru.

Au auzit şi de ţiganca din Sevilla, care a născut la 10 ani. “Am văzut aseară la televizor. Dar aia era mai înaltă ca mine”, spune unul din ţigani, cam de 1,70 metri înălţime. La ei în tabără nu sunt cazuri. “Aici nu, aici au mai născut fete, dar la 17-18 ani. Nu mai tinere. Şi nevastă-mea avea 17 ani când a născut”, explică altul.

“Ziariştii spanioli ne dădeau bani, dacă voiau să spunem ceva”

Ne luăm la revedere şi-l rugăm pe Zabar să ne conducă spre ieşirea din tabără. Pe drum, ne explică încă un “greşeală” pe care am făcut-o, spre deosebire de jurnaliştii spanioli, care vin aici cu lecţia mai bine învăţată. “Eu sunt intermediar pentru televiziunile spaniole. Este o româncă, Dana, lucrează cu Antena 3 spaniolă şi cu ea colaborez. Mai vin, îi rezolv cu interviuri, una-alta, mai fac un ‘salar’, două-trei sute de euro. Băieţii de-aia nu vor să vorbească aşa, fără nimic. Înţelegeţi?”, ne spune pe un ton complice.

În drum spre ieşire, încercăm să “furăm” câteva fotografii. “Bă, bă, ce faceţi voi? Cine-s ăştia, mă? De ce faceţi poze?”, se aude în spate o voce autoritară. Ţiganul care strigase, în pantofi cu cioc, pantaloni la dungă şi tricou multicolor ne face semn: “Ia veniţi voi aici”. Între timp, Zabar şi “Maieul”, “tovarăşii” noştri de până atunci, se fac nevăzuţi. Se pare că, până la urmă, facem cunoştinţă şi cu Bulibaşa. Un ţigan, la 28-30 de ani, înconjurat de alţi şase-şapte tineri, sprijinit de uşa unei maşini care în România ar fi numită “de fiţe”. Printre însoţitorii bulibaşei îi recunoaştem pe câţiva dintre cei care ne “întâmpinaseră” cu înjurături la sosire. “Cine v-a dat voie să faceţi poze?”, se răţoieşte la noi, de după un lanţ de aur împletit, de grosimea unui picior de scaun de bucătărie, bulibaşa. Norocul nostru că plecam, altfel, “întorceam foaia”, suntem anunţaţi şi apoi respinşi cu un gest dispreţuitor şi scurt, din încheietură.

Plecăm. La ieşire, în “buza” taberei, tocmai oprise în staţie un autobuz, 339-le, Madrid-Rivas Vaciamadrid, singurul care mai opreşte lângă “El Gallinero” din cele 4-5 curse care trec pe acolo. Din el coboară patru ţigănci, încărcate până sub batic cu plase cu mâncare. Până la urmă, se pare că au prins totuşi “o zi bună”.

Sursa: www.adevarul.es

O fetita romanca in varsta de doar 10 ani a adus pe lume un bebelus sanatos, intr-un spital din localitatea Jerez din Spania, anunta Mediafax, citand presa internationala. Detaliile despre identitatea tinerei mame, a tatalui copilului sau despre bebelus nu au fost facute publice. Anuntul a fost facut de ministrul Egalitatii de Sanse, Micaela Navarro, din cadrul Guvernului Regional Andalusia. Oficialul spaniol a explicat ca atat tanara mama, cat si bebelusul vor ramane alaturi de familie, insa serviciile locale de asistenta sociala au demarat o ancheta in acest caz.

Ministerul Sanatatii din Andalusia a emis un ordin pentru a proteja identitatea mamei si a bebelusului, refuzand sa ofere amanunte privind sexul sau greutatea bebelusului. Reprezentantii ministerului s-au limitat sa anunte atat starea de sanatate a mamei, cat si a copilului, este buna.

Presa spaniola a scris, potrivit unor informatii obtinute pe surse, ca bebelusul, care s-ar fi nascut martea trecuta, cantareste 2,9 kilograme, iar atat acesta, cat si tanara mama, ar fi fost deja externati din spital.

Autoritatile nu au dezvaluit, deocamdata, daca acest caz este investigat de Politie.

Sursa: www.hotnews.ro

In continuare o sa va detaliem cum puteti obtine ajutorul pentru “alquiler” sau “el cheque bebe”

Ayuda a los inquilinos

¿Quiénes pueden solicitar esta ayuda?

• Destinatarios de las ayuda:Requisitos:
  • Inquilinos preferentemente jóvenes que no sean mayores de 35 años.
  • Ingresos familiares anuales no excedan de 2,5 veces el Indicador Público de Renta de Efectos Múltiples. (Estos ingresos se refieren a los de todos los ocupantes de la vivienda, exista o no, relación de parentesco entre ellos).
  • Renta anual que han de satisfacer: entre un mínimo de un 2% y un máximo del 9% del precio máximo para las viviendas protegidas para arrendamiento de renta básica.
  • Superficie máxima computable para la vivienda: 90 m2 útiles.
  • Presentación del contrato de arrendamiento para su visado.

¿Por qué cuantía se concede y durante cuánto tiempo?

• Tipo de ayuda y características:Subvención estatal para facilitar el pago de la renta de alquiler a los inquilinos:
  • Cuantía máxima anual: 40% de la renta anual, que no exceda de 2.880 €
  • Duración máxima: 24 meses, si persisten las circunstancias que dieron lugar al reconocimiento inicial del derecho a la ayuda.
  • No se puede obtener nuevamente esta ayuda hasta pasados 5 años.

¿Qué Administraciones Públicas reconocen y tramitan esta ayuda?

• Tramitación:Las Comunidades Autónomas y las Ciudades de Ceuta y Melilla efectúan el reconocimiento del derecho a recibir esta ayuda.Dentro de los límites máximos indicados, las Comunidades y Ciudades Autónomas pueden establecer los criterios objetivos de selección de los inquilinos, modulándolos en función de las necesidades específicas de sus territorios.

¿En qué órgano administrativo hay que solicitarlas?

La solicitud de esta ayuda deberá dirigirse al órgano competente en materia de vivienda de la Comunidad Autónoma o de las Ciudades de Ceuta y Melilla y tramitarse de acuerdo con el procedimiento que se establezca en cada una de ellas.
• Seleccione la Comunidad o Ciudad Autónoma de su interés:

• Andalucía
• Aragón
• Asturias
• Islas Baleares
• Islas Canarias
• Cantabria
• Castilla y León
• Castilla-La Mancha
• Cataluña
• Extremadura
• Galicia

• La Rioja
• Madrid
• Murcia
• Navarra
• País Vasco
• Comunidad Valenciana
• Ceuta
• Melilla

Ajutorul pentru copilul tau nascut in Spania :

• La ayuda mínima será de 2.500 euros.
• Tendrán derecho a esta prestación todas las madres que hayan tenido o adoptado un bebé desde el 1 de julio.
• En caso de fallecer la madre, el padre será el siguiente beneficiario.
• Para pedir esta subvención hay que tener la nacionalidad española o haber residido en España durante al menos dos años antes del nacimiento del hijo o su adopción.
• La prestación se incrementará hasta los 3.500 euros en los casos de familia numerosa, monoparental o cuando la madre o el hijo tengan una discapacidad igual o superior al 65%.
• El cobro se realizará a través de una deducción en el IRPF o por prestación no contributiva de la Seguridad Social.
• La subvención se pagará como prestación no contributiva en el régimen foral de Navarra y País Vasco.